Știu că în vremurile pe care le trăim e greu să zâmbim și să fim recunoscători pentru simplul fapt că ne-am trezit.
Stresul, neajunsurile sau poate lipsa sănătății, ne fură vlaga din noi și vibe-ul pozitiv cu care intenționăm să ne începem ziua.
De când am devenit mamă, am înțeles că viața aceasta e mult prea scurtă să trecem prin ea nepăsători, frustrați, triști sau supărați.
Că viața aceasta oricum va trece, indiferent de starea noastră… dar alta nu mai avem, cel puțin nu aici pe Pământ.
Că viața aceasta nu este doar despre a prelua energia negativă din jur și de a pune la suflet vorbele sau răutățile ce vin intenționat sau nu asupra noastră. Ea e mai mult de atât… e despre cum alegem noi să ne simțim în ciuda a tot ce e tulbure în jurul nostru. E despre noi, făcuți din iubire, ființe cu suflet… ce trebuie hrănit cu iubire, cu bine și cu frumos.
Motive de fericire, cu certitudine toți avem; ce sau cine vă face pe voi fericiți nu știu, dar dacă sunteți părinți, pot să ghicesc că ei sunt motivul zâmbetelor și al fericirii voastre.
Eu știu doar că pe mine zâmbetul puiului meu mă face să radiez, încă de la prima oră a dimineții.
Nu cred că am întâlnit vreodată ceva mai pur, ceva mai sincer.
În fiecare zi descopăr și învăț de la el, că avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți.
Din dragostea ce le-o purtăm copiilor noștri, suntem tentați să le cumpărăm cele mai frumoase, mai scumpe, sau cele mai noi jucării. Dar ei nu au nevoie de nimic din toate astea pentru a fi fericiți, ei au nevoie de timpul nostru; de timp petrecut împreună cu noi.
Ei nu vor ține minte că le-am cumpărat cea mai cea mașinuță de pe piață, dar cu siguranță vor ține minte cum i-am făcut să se simtă când am “copilărit” împreună; când ne-am așezat cu ei pe covor și i-am îmbrățișat de parcă ar fi pentru ultima oară, când am lăsat adunatul scamelor sau curățenia pentru altă dată și am ales să țopăim prin casă sau să ne jucăm de-a v-ați ascunselea împreună. Când ne-am făcut cort din uscătorul de rufe și păturica de pe pat și-am stat în el cu lanterna citind povestea despre Bruno, Paul și culcușul lor.
Am auzit de multe ori că “X” este un copil rău. Părerea mea personală e că nu există copii răi, ci părinți ocupați, părinți obosiți.
Și da, e normal și e voie să obosim, pentru că meseria de părinte nu e una ușoară, dar fără îndoială este cea mai frumoasă meserie din lume.
Eu după ce am devenit mamă după lungi așteptări, mi-am promis că pentru puiul meu nu voi obosi niciodată, iar lui i-am promis că nu voi fi mama perfectă. Nu vreau să fiu mama perfectă… vreau să fiu mama de care are el nevoie ca să crească fericit, conștient și echilibrat emoțional. Vreau să fiu părintele pe care și-l dorește el… el, nu eu.
Eu sunt doar un om, și nu unul perfect. Singurul care deține perfecțiunea e Dumnezeu și nu sunt eu.
Nu știu dacă Red Bull îți dă aripi, după cum se laudă, dar știu sigur că puiul meu mi-a dat aripi și avânt să pot zbura, iar de un an și șase luni nu mai umblu, ci zbor… spre tot ce mi-am dorit, însă nu am avut curajul.
El e fericirea care îmi alimentează sufletul și motivul pentru care azi îmi aștern gândurile în fața voastră.
Îmi doresc pentru toți ce îmi doresc pentru mine… să găsim fericirea în lucrurile mărunte, în lucrurile simple și să aducem fericire în viețile noastre, în viețile celor dragi, și nu numai.
Să oferim zâmbete gratuit, pentru că, poate, cineva exact de asta are nevoie în acel moment: de un zâmbet.