Voi de când nu v-ați simțit ca picați din lună?
Cam așa m-am simțit eu zilele trecute după ce am revenit la muncă după o pauză de 2 ani.
După 2 ani în care am învățat să fiu mama de care puiul meu are nevoie, după 2 ani în care viața mi-a arătat cea mai frumoasă parte a ei.
Am trăit săptămâna aceasta sentimente amestecate. M-am bucurat de revederea oamenilor dragi, mi-am încălzit sufletul cu bunătatea colegilor pe care i-am revăzut după o pauză lungă, mi-a lipsit copilul și toată rutina din perioada maternității, am murit de dorul lui și am înviat iar când am auzit telefonul vibrând pentru că am primit o veste despre el, am râs, am plâns, am făcut de toate…
Am coborât din lună, cu picioarele pe pământ și…
Vreau să-mi spun mie și mamelor ca mine, care au început serviciul și și-au lăsat puii la creșă sau grădiniță, că suntem mai puternice decât ne știm și chiar putem trece peste orice.
Că nimeni niciodată nu ne va lua locul, că puiul nostru e tot al nostru chiar dacă l-am împrumutat altor brațe, pentru câteva ore.
Azi vreau să le spun că puii noștri sunt în siguranță chiar și atunci când la despărțire au mâinile încolăcite în jurul gâtului nostru și nu se mai dezlipesc de noi decât cu șpaclul.
Aș vrea să le spun că inima noastră e tot întreagă, chiar dacă atunci când îi lăsăm în grija altora e sfărâmată în 1000 de bucăți.
Aș vrea să le spun că le înțeleg, că sunt neliniștite, speriate, incomplete, dar atâta timp cât noi suntem bine cu noi însene, și puii noștri vor fi bine.
Aș vrea să le spun, că și mie îmi saltă inima de fericire când puiul meu îmi spune că mai vrea la creșă, dar la fel de repede mi se înmoaie și picioarele când brusc se răzgândește.
Aș vrea să le spun că știu, că fiecare început e greu, că „toate-s vechi și nouă toate”, dar mai știu că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce.
Aș vrea să le spun că și ceasul meu parcă e oprit atunci când sunt departe de copil… că secundele par minute, minute ore și orele par o eternitate.
Aș vrea să le spun că știu gândurile care se plimbă prin mintea lor cât e ziua de mare, dar mai știu că, dacă puii noștri nu vor mânca azi și nu vor dormi la creșă, o vor face mâine, iar dacă nu mâine, va fi poimâine, iar dacă nu, o vor face peste o săptămână, două sau trei… Pentru că nu este nimic care să țină o veșnicie, așa cum și ziua de azi, mâine va deveni trecut.
Aș vrea să le spun că și puiul meu mă strigă zi de zi și inima mi-e cât un purice când mi se spune asta, dar știu că e în siguranță… că cele în a căror grijă i-am lăsat ne înțeleg grija și neliniștea poate mai mult decât o facem noi.
Mai știu și că nu le ajung brațele să-i liniștească pe toți deodată, dar se străduiesc ca puii noștri să se simtă cât mai aproape de „acasă”.
Știți de ce știu asta? Pentru că sunt și ele mame și pentru că meseria aleasă nu e pentru oricine.
Aș vrea să le mai spun să nu uite să zâmbească, pentru că toate lucrurile devin mai ușoare atunci când le faci cu zâmbetul pe buze.
Aș vrea să le mai spun și că nu sunt singure, că suntem mai multe de-o grămadă și că ne avem una pe alta și chiar dacă nici nu ne cunoaștem, suntem împreună.
Cu prietenie,
Cristina
Eu as vrea sa va spun, cu toata dragostea, ca e primul pas in „procesul despartirilor” . Vor veni si altele care vă vor frânge inima „în 1000 de bucati”, dar care va vor invăța ca „puiul” d-voatra trebuie sa „zboare” spre orizontul lui❤
Așa e! Aveți mare dreptate! Suntem la început de drum, dar îmi doresc să nu-i tai niciodată aripile când va dori să-și ia zborul.
Vă mulțumesc pentru gânduri și vă îmbrățișez!