Zilele trecute am fost întrebată, de un om drag mie, despre ce urmează să scriu.
I-am răspuns că habar nu am; aștept să-mi vină inpirația. Exact așa și este. Niciodată nu știu despre ce voi scrie mâine sau săptămâna viitoare. Asta poate pentru că, nu am experiență în ale scrisului public, sau poate pentru că fiind perfecționistă din fire, dacă nu pot să transmit „ceva”, o emoție cât de mică, nu scriu.
Dar, în general, mi-e ușor să scriu când mă uit în jurul meu, pentru că de acolo vin emoțiile; din trăiri mele și ale altora, din bucurii și tristeți. Da, și din tristeți…
Pentru că viața aceasta nu e doar roz, așa cum ne dorim cu toții, e și gri, la unii mai puțin, la alții mai mult.
Și nu, „culoarea” nu e importantă, ca în politică 🙂, ci cum gestionăm emoțiile gri.
Cert este că și momentele mai puțin plăcute fac parte din viața noastră și poate pentru mulți dintre noi, acelea sunt momentele în care ne amintim că există Dumnezeu. Un Dumnezeu Mare și Singurul care ne poate scoate din orice belea, din orice apă tulbure atunci când corabia noastră se scufundă.
Așa e viața: uneori ești sus, alteori ești jos, cum ți-e norocul, ca la păcănele 🙂.
Mă uit în jurul meu și uneori simt că balanța nu e echilibrată corect… că viața e puțin prea dură și nedreaptă cu unii. Că e prea multă durere, suferință, neajunsuri într-un singur loc… și mă întreb: oare cu ce au greșit? Și știu că nu au greșit cu nimic, poate doar au fost prea buni, mult prea buni… sau poate mai puțin norocoși.
Din fericire viața e bună cu mine… nu am nici prea mult, dar nici prea puțin… nu e nici numai roz, dar nici numai gri… e așa dungată 🙂, asta poate pentru că am luat-o „de coarne” de pe vremea când eram doar un copil.
De pe vremea când am înțeles că dacă vreau să am ceva în viață trebuie să învăț, trebuie să muncesc și trebuie să învăț să muncesc.
De pe vremea când am conștientizat că atunci când voi pleca de la mama, voi pleca exact așa cum am venit, cu mâinile goale, doar că la o scară mai mare… Cu sufletul plin de recunoștință, dar cu mâinile goale.
De pe vremea când am început să mă iubesc așa cum sunt, imperfectă.
De pe vremea când am realizat că dacă eu iubesc viața, cu bune și rele, și viața mă va iubi pe mine.
De pe vremea când am învățat să nu țin lângă mine oameni toxici, oameni care îmi provoacă suferință, oameni pentru care nu însemn nimic… pentru că merit mai mult de atât. Pentru că merit ce e mai bun.
De pe vremea când am realizat că sunt mai puternică după fiecare căzătură, după fiecare șut în fund pe care l-am primit gratuit de la viață.
De pe vremea când am înțeles că viața merge înainte, doar înainte.
De pe vremea când am conștientizat că, odată plecați din viața mea, nu se mai întorc după mine, nici oamenii, nici timpul.
De pe vremea când am înțeles că nimic nu ține o veșnicie, că orice temere, durere și suferință am, va trece mai repede decât cred. Va trece înainte să mă trezesc și va trece bine.
De pe vremea când am conștientizat că viața trebuie trăită la cote maxime, așa cum e ea, roz și gri…
Ea trebuie trăită frumos, culegând amintiri… și nu pentru că așa spun eu, ci pentru că nu mai avem alta… nu aici pe Pământ.
De pe vremea când am învățat să trăiesc viața transformând momentele în amintiri pe care mai apoi să le pun în cufărul inimii la naftalină, și să stau agățată de ele până ce într-un târziu se va așterne uitarea.
Când nu-mi găsesc cuvintele, mă uit la muza ce s-a cuibărit în inima mea pentru totdeauna.
Mă uit la el, la puiul meu și constat că nu mai e pui. A crescut minunea chiar sub ochii mei și nu m-am săturat să-l iubesc, să-l răsfăț și să bebelușim împreună.
Mă uit la el, la puiul meu, și văd o lume mai bună; Mă văd pe mine alt om: unul mai bun, mai răbdător, mai sincer.
Mă uit la mine și realizez că nu sunt Cristina de altă dată. Și nu mi-e dor de ea…
Nici privirea nu-mi e aceeași, nici râsul nu e ce a fost, nici îmbrățișările nu sunt ca în vremurile apuse.
Când ajungi să fii mamă, vezi lumea cu alți ochi… vezi lumea prin ochii puiului tău; prin ochi de copil.
Sclipirea cu care îl sorbi din priviri nu are pereche. Nici râsul nu are egal atunci când râzi cu sufletul.
Iar îmbrățișările… îmbrățișările nu au fost niciodată atât de calde și sincere, dar niciodată…
Cu prietenie,
Cristina