Mi-e tare dor de ea… De ea și zâmbetul ei larg și zgomotos, de privirea ce emană doar bunătate, de cuvintele ei blânde și pline de înțelepciune, de momentele noastre de „nebunie” când râdeam până la lacrimi apoi mă uitam la ea și mă întrebam: care e adultul și care e copilul?
Mi-e dor de ea toată, mi-e dor de noi…
Dar, dacă vorbesc sau scriu despre ea parcă îmi potolesc puțin dorul, și parcă îmi umplu și golul lăsat de timpul ce pare o eternitate de la ultima întâlnire, cea dinainte de pandemie.
Mi-e dor de omul cu cel mai frumos suflet întâlnit vreodată… De ea, de Elizabeth.
Un om micuț, cât o mănușă, cu o inimă atât de mare că nu se poate cuprinde decât cu privirea.
Elizabeth e omul care își găsește fericirea în dăruire, în bucuria de a ajuta, în bucuria de a face bine altora. Și dacă nu i-aș cunoaște povestea vieții, aș spune cu mâna pe inimă că s-a născut zâmbind și nu știe ce e tristețea.
Dar, din păcate, a cunoscut și tristețea și durerea. O durere ce încă îi face sufletul fărâmă când privește în urmă.
O durere ce i se citește în lacrimile ce îi străbat obrajii și în vocea tremurândă atunci când pășește în Sinagoga din Șimleu. Știe ea de ce. Știm și noi.
Dar ea, „mama” noastră de peste hotare, a realizat că oricât ar vrea, durerea nu o poate ocoli, dar suferința e o alegere.
Și a ales să fie recunoscătoare pentru că acum aproximativ 80 de ani, în vremea Holocaustului, Dumnezeu i-a cumpăr bilet în trenul vieții.
Un „bilet”, ce in timp a ajutat-o să înțeleagă că viața e o călătorie scurtă și trebuie să facă din ea cea mai frumoasă călătorie.
A reușit, spun eu. Pentru că e cel mai bun, copilăros, vesel, frumos și optimist om pe care l-am întâlnit.
Odată mi-a povestit despre relația frumoasă pe care o avea cu soțul ei. Cât de mult se iubeau și respectau iar când intrau de mână pe poarta școlii unde lucrau, toată lumea zicea: vin îndrăgostiții!
Mi-a spus că s-au ținut de mână până la capăt…
Apoi, mi-a povestit cu lacrimi în ochi, cât a fost de tristă când el nu a mai fost și cum s-a dus la medic să-i prescrie medicamente iar medicul i-a spus că doar ea se poate ajuta și trata de tristețe.
A mers acasă și a conștientizat că nu mai poate schimba nimic, că nu poate întoarce nici timpul, nici pe cei dragi.
A conștientizat că tristețea ei îi întrista pe cei doi copii și atunci și-a făcut o promisiune: ” de mâine voi fi o mamă fericită pentru copiii mei”. Și așa a fost. Și așa și este.
Și nu e doar o mamă fericită pentru copiii ei, ci un exemplu demn de urmat pentru oricine a avut/are șansa să o întâlnească.
Am învățat atât de multe de la ea, și încă mai învăț, încât îmi spun mereu că nu-mi ajunge viața aceasta să-i mulțumesc îndeajuns.
Uneori reușesc să pun în practică sfaturile ei, alteori eșuez, dar am învățat să o iau de la capăt ori de câte ori este nevoie.
Și nu, nu sunt mai bună decât alții, nici mai deșteaptă, nici mai frumoasă, nici mai mamă decât alte mame, nici mai cu stea în frunte, dar ea, Elizabeth, mama și viața, m-au învățat să nu-mi plâng de milă…
M-au învățat să mă ridic, să iau ca pe o lecție orice întâmplare, bună sau rea, și să merg mai departe pentru că și mie, Dumnezeu mi-a dăruit cel puțin o șansă la viață.
Și dacă El a ales să fie așa, eu nu pot decât SĂ-I fiu recunoscătoare. O viață întreagă.
Aș vrea, ca în „călătoria” vieții noastre să fim înconjurați doar de oameni buni și sinceri, ca Elizabeth, să credem în noi, să ne apreciem, să ne iubim mai mult și să ne criticăm mai puțin, și … să nu uităm nici o clipă că suntem MINUNI.
Viața e o călătorie frumoasă, ia-ți bilet și bucură-te de ea!
Cu prietenie,
Cristina