Dacă nu ne-am mai uita 👀 în curtea vecinului, am vedea cu alți ochi frumusețea din curtea noastră.❤️
Voi cum stați cu „purtătorii de grijă”? Aveți? Dacă nu, vă trimit eu câțiva cu titlu nerambursabil :).
Eu mereu am avut prin preajmă un „radio șanț”, care prindea toate posturile și îmi spunea „știrile”, fără măcar să-l pornesc 🙂
Adevărul e că, dacă deții un astfel de „aparat”, nu poți să fii neinformat… prost informat poți fi, dar nu neinformat 🙂
El știe TOT: ce, cum, când, unde și de ce?
Și apropo de cei care le știu pe toate, atotștiutorii, cum îmi place să-i numesc, uneori chiar mă întreb: oare cum se face că cei din jur știu mai bine decât noi ce ne lipsește, ce e mai bine pentru noi sau cum să ne creștem copiii?
Cum Doamne ne-am născut unii atât de neștiutori, când alții le știu pe toate! Mare ghinion pe capul nostru și mare noroc pe capul lor!
Așa cum am mai spus și altă dată, gura lumii nu o vom închide niciodată, așa cum nu vom putea niciodată să mulțumim pe toată lumea.
Nu știu cum e la voi, dar pe mine mereu mă găsesc persoane care să mă ia la unșpe’ metri sau la interogatoriu. Bine, nu că m-ar deranja, că am învățat să-mi închid urechile sau să-mi deschid gura; spun numai cât și ce vreau, iar când mă calcă „pe coadă” mai spun și ce nu vreau, sau, mai exact, ce nu ar vrea să audă 🙂
Un minus pentru mine e că nu știu să fiu diplomată atunci când sunt mai mult decât deranjată de ceva. Serios. Le spun ca „din topor” și nu e tocmai bine… la asta mai am de lucru, dar cert este că nu sunt făcută să „curăț ouă” sau să perii pe cineva doar că așa dă bine, că așa scrie în carte, sau că e neam cu mama :).
Știu 100% că sunt trup și suflet pentru oamenii dragi și sinceri din jurul meu. Pentru aceia care nu m-au dezamăgit și nu m-au părăsit indiferent de situație, pentru aceia a căror inimă vibrează deodată cu a mea.
Și, ca să revin la „oile noastre”, îmi amintesc și acum că, „în tinerețe,” 🙂 mă întreba lumea de ce nu am iubit.
Aveam o prietenă de suflet cu care îmi petreceam timpul liber… cu ea am învățat să sar elastic, cu ea am colindat toate cotloanele culegând corcodușe, cu ea ieșeam în discoteci… eu cu ea și ea cu mine; unii chiar ne-au întrebat dacă nu cumva avem alte „orientări sexuale,” că suntem amândouă fără iubit și mereu împreună.
Nu, nu aveam alte orientări, niciuna:). Ne aveam una pe alta și asta era suficient pentru acea perioadă.
Apoi, am avut iubit! Yuhuu! Nu mai întreba lumea de ce sunt singură! Întreba cine e, de unde, unde învață, de cât timp suntem împreună, sau, unii mai îndrăzneți, când fac nuntă?
Bun, într-un final am făcut și nuntă! Toate bune.
Vine iar gura lumii: „când vine bebe? De ce nu faceți și voi un copil? Ce tot așteptați, că aveți de toate!”
Acestea au fost niște întrebări cu care m-am întâlnit atât de des, ani la rând, și care dureau atât de tare, până într-o zi, când am devenit imună în fața lor și a acelora care le adresau.
Mi-ar plăcea ca toți cei care citiți acest mesaj și aveți pui de om în viața voastră, să vă bucurați de el/ei și să nu-i mai întrebați NICIODATĂ pe cei care nu au: „când vine bebe sau ce mai așteptați”?
Pentru că nu știți ce griji sau ce durere se ascunde în spatele zâmbetului de pe chipul celuilalt.
Pentru că nu știți cât de dureroasă e întrebarea, atunci când de ani buni încerci să obții o sarcină. Atunci când în fiecare lună speri că poate e luna ta norocoasă, sau anul norocos… Atunci când ai da ORICE să-ți strângi și tu puiul în brațe… Atunci când ai vizitat toate clinicile și toți medicii renumiți…
Atunci când ai epuizat toate variantele și nu ți-a rămas decât speranța. Speranța că poate Dumnezeu îți va asculta rugile și te va binecuvânta cu cea mai frumoasă și grea meseria din lume, aceea de mamă, de părinte.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am făcut și bebe și acum întrebarea e: „când vine al doilea” sau „o fetiță pe când”? (pentru că musai să facem o fetiță dacă primul e băiat) 🙂
Aici apar iar atotștiutorii sau „părinții perfecți”.
• „Are 1 an și 9 luni și nu l-ai înțărcat”? „Da’ cât îi dai, până merge la școală”? „Că după 1 an laptele e apă chioară”!
Mereu le spun că exact atât îi dau! până merge la școală și după aceea :)).
Ii pun pruncului țâța la pachet și când îi e foame sau dor de ea, îi spun: ia din straiță, maică! :)).
Pe bune! :)).
Mă amuză faptul că astfel de întrebări/afirmații sunt spuse ba de către mame care nu au alăptat niciodată, ba de unele care au alăptat câteva luni.
Niciodată nu mi-a spus asta o mamă care și-a alăptat copilul 2 ani sau mai mult.
• „E tare mămos copilul tău”! „Nu te supăra, dar al meu nu era așa… adică era mămos, dar stătea cu oricine îl lăsam”!
Nu mă supăr chiar deloc!
Știți de ce?
„Pentru că și albina înțeapă cea mai frumoasă floare”… pentru că îi înțeleg, și știu că dacă nu ar exista o urmă de frustrare, neîmplinire, neiubire, nu ar purta grija altora.
Pentru că din fericire, nu sunt datoare nimănui cu explicații sau justificări. Singurul în față căruia trebuie să dau socoteală e Dumnezeu… atât.
Pentru că nu îmi compar copilul cu nimeni altul; pentru că nu sunt doi la fel și fiecare e unic și special în felul lui. Pentru că fiecare e perfect așa cum e, deoarece sunt creați de un Dumnezeu Perfect și nu pot fi altfel decât așa, perfecți!
Pentru că eu trăiesc viața mea, nu viața altuia și îmi cresc copilul după cum simt eu, nu după cum simt sau au simțit alții…
Pentru că am învățat să ascult ce zice lumea, să aud doar ceea ce vreau și să fac cum simt.
Pentru că eu știu că fac exact ceea ce simt și simt că fac bine… și asta nu o spun eu, ci puiul meu… prin fericirea de pe chipul lui, prin bucuria cu care trăiește fiecare zi, prin iubirea pe care o oferă înapoi așa cum numai el știe.
Pentru că știu că ceea ce îi ofer acum, contribuie la temelia vieții lui. O temelie puternică zidită pe iubire și siguranță…
Pentru că știu că 7 ani de așteptare nu au fost zadarnici… Am adunat pentru el multă, multă iubire, multă răbdare, multe îmbrățișări și vorbe calde, multă empatie, iar acum i le ofer în fiecare clipă.
Dar oricum mă bucur să știu că există mame exemplu, mame perfecte care și-au crescut puii perfect: „nu au fost mămoși, nu au răcit aproape niciodată că au știut ce să le facă, cum să-i îmbrace, cât să-i dezbrace, i-au înțărcat exact la timpul potrivit, înainte ca laptele să se transforme în „apă chioară”, au crescut prunci sociabili încă din ciupă, care au stat cu toată lumea și multe altele pe care nu le știu…
Nu le știu, pentru că nu sunt nici din categoria mamelor perfecte și nici nu vreau să fiu, dar un lucru e cert: așa cum pentru fiecare părinte copilul lui e „cel mai cel”, așa și în ochii mei, puiul meu este perfect, ba nu, este mai mult decât perfect. Eu nu sunt, dar el e.
În general noi femeile le știm pe toate :), știu asta până și bărbații :), și uneori ne ia gura pe dinainte sau ne dăm atotștiutoare, poate fără intenția de fi răutăcioase sau de a critica, dar măcar în privința creșterii și educării copiilor, ideal ar fi să încercăm să oferim sfaturi doar atunci când ne sunt cerute, pentru că oricât am căuta, nu sunt două mame sau doi copii la fel.
Sunt convinsă că fiecare mamă face pentru puiul ei ce și cum știe ea mai bine.
Eu știu că încă învăț să fiu mamă și mai greșesc învățând, dar el mă iartă pentru că știe și simte că îl iubesc mai mult decât pe inima ce o port în piept.
Cu prietenie,
Cristina