Văd deseori în jurul meu persoane care în orice lucru caută perfecțiunea.
Până să apară omulețul în viața mea, eu eram primul om perfecționist pe care îl vedeam…și de parcă nu ar fi fost suficient, mai eram și încăpățânată până la disperarea unora 🙂
Totul trebuia să fie “la dungă”, totul planificat până la ultimul detaliu, totul impecabil, totul perfect! Asta până într-o zi, când puiul meu m-a învățat că astea nu sunt importante… M-a învățat că e voie să fie două farfurii în chiuvetă și câțiva miezi pe jos, fără să mă simt vinovată.
E voie să fie covorul plin de jocuri și jucării, și nu e capăt de lume.
E voie să ne jucăm cu pietre apoi să mâncăm un pufulete, fără ca înainte să ne spălăm pe mâini 20 de secunde. Și eu am împărțit felia de pâine unsă cu silvoiță cu Tuți, câinele, și încă sunt aici.
E voie să fie oglinda și geamurile pline cu urmele degețelelor lui, atâta timp cât lui asta îi aduce bucurie.
E voie să mai vezi urme de praf pe mobilă, să te uiți la el și să-i spui: poți să mai stai acolo prietene, eu merg în parc! Cine te-a pus acolo, să te și șteargă!
E voie să stăm prin parc în șanțuri, să ne prăfuim încălțările și să ștergem toate bordurile cu hainele proaspăt spălate.
E voie să te plimbi de-a bușilea prin tot parcul, până se răresc pantalonii în genunchi.
E voie orice ne aduce zâmbetul pe buze și fericirea în suflet, atâta timp cât nu e periculos.
E voie să ne iubim mai mult și să ne criticăm mai puțin.
E voie să ne acceptăm defectele și să ne iertăm greșelile.
E voie să râdem mai mult și să plângem mai puțin.
E voie să ne dăm voie să fim așa cum suntem, perfecți în imperfecțiunea noastră!