Acum mai bine de 2 ani, când mă buzunăream, te miri ce scoteam: ba un șervețel, ba niște sâmburi de nucă, ba ceva dulce, ba elastice pentru păr.
Azi în orice buzunar bag mâna, indiferent că este buzunarul de la geacă sau de la rucsacul cel de toate zilele, scot același lucru, dar cu formă și culoare diferită: o mașinuță.
Săptămâna trecută mi-am luat o geacă din dulap, fără să verific buzunarele.
L-am lăsat pe Nataniel la creșă, apoi, în timp ce mă îndreptam spre mașină, mi-am vârât mâna într-un buzunar. Am scos de acolo o mașinuță.
Am zâmbit copilărește, exact așa cum m-am și simțit: un copil ce și-a tocmai găsit jucăria de mult uitată…
Mi-am amintit cum într-o seară îi cântam puiului meu: o mașinuță se legăna, pe o pânză de păianjen… Că de elefanți se săturase…
Am pus mașinuța la locul ei și mi-am verificat celălalt buzunar: o altă mașinuță.
Am zâmbit din nou și mi-am dat seama că uneori mă judec pe nedrept… Că sunt mai pregătită decât mă știu.
Nu mi-am amintit când le-am pus, dar mi-am amintit de data când mi-a cerut Nataniel o mașinuță, și toate erau acasă. M-am simțit vinovată deoarece îi știam obiceiul de a plimba cu el peste tot o mașinuță: la creșă, în parc, în vizită, chiar și atunci când doarme e nelipsită din pumnișorul lui.
Și ca să scap de sentimentul de vinovăție, dar și ca să nu mă mai găsească nepregătită, treptat am început să-mi las în buzunarele gecilor pe care le port, câte-o mașinuță. Se pare că în unele și câte două 🙂
Mi-am dat seama că noi mamele, ne judecăm mult prea ușor și prea repede.
Că vedem lucrurile mărunte pe care nu le facem, dar pe cele multe și importante nu le mai vedem.
Că poate ne spunem prea des că nu suntem suficient de bune mame pentru puii noștri… Nici suficient de bune soții pentru bărbații noștri.
Că ne etichetăm leneșe sau comode doar pentru că ne-am permis ca într-o zi, după serviciu, să nu mai călcăm haine sau să nu mai dăm cu mopul.
Că ne vedem prea devreme imperfecțiunea corpului și colăcelul de salvare de pe burtă, dar uităm că acolo a fost universul puilor noștri timp de nouă luni; acolo le-a fost casa și masa, de-acolo ne-au auzit pentru prima dată râsul și vocea și de acolo ne-au simțit primele suspine și îngrijorări.
Ne enervăm pe noi când mâncarea ba e prea sărată, ba e fără gust, dar uităm că în timp ce cu o mână îi dădeam gust, cealaltă îmbrățișa multe kg de iubire, iar dacă nu erau în brațe, era încolăcite după vreun picior.
Ne stresăm că nu mai lucește casa ca altă dată, dar uităm că pentru noi dușul a devenit un lux ce durează 5 minute.
Avem remușcări dacă rămânem lângă copil după ce adoarme, că avem atâtea treburi de făcut, dar uităm că și noi avem nevoie de odihnă și că mai există și mâine.
Ne pierdem răbdarea când e vorba de noi, dar uităm că dacă ar fi nevoie, pentru alții am număra și boabele de mac, cu mânușa de box.
Ne întristăm când nu suntem înțelese de soți, dar uităm esențialul: că ei nu ne vor înțelege niciodată pe deplin, decât atunci când ne vor lua locul…
Dar, cu toate acestea, avem nevoie să fim înțelese…
Avem nevoie să fim criticate mai puțin și sprijinite mai mult.
Avem nevoie de o vorbă bună în locul criticii, de un zâmbet în locul încruntării, de o îmbrățișare în locul unui spate întors.
Și da, uneori avem nevoie de o validare că ceea ce facem, facem bine, pentru că pe cuvânt că ne dăm toată silința…
Și nu, nu mă plâng, pentru că din fericire, Dani mă ajută. Câteodată mai mult, câteodată mai puțin, dar e suficient, pentru că ceea ce face el, nu mai trebuie să fac eu.
Și contează mult pentru mine.
Spun doar că uneori suntem neînțelese… de noi și de alții…
Că peste noapte din femei am devenit mame, și învățăm în fiecare zi să fim mamele de care au puii noștri nevoie, că învățând mai greșim și mai eșuăm, că încercăm să ținem ritmul pe care îl aveam înainte, dar nu ne iese întotdeauna.
Dar, cui ii iese?
Așa că dragi mame, haideți să ne iubim mai mult, să ne criticăm mai puțin și să ne înțelegem.
Pentru că nimeni niciodată nu ne va putea înțelege cum o facem noi…Nimeni, niciodată…
Cu prietenie,
Cristina