Nu știu de ce, dar în preajma sărbătorilor mă apucă dorul de bunici mai mult decât în orice altă perioadă.
Probabil pentru că alături de ei am trăit cele mai frumoase sărbători.
Și acum le petrec tot la țară, dar parcă pe vremea aceea erau altfel simțite, altfel trăite… sau poate așa le-am văzut eu cu ochi de copil.
Am impresia că acum se uită adevărata lor semnificație și facem din fiecare sărbătoare un motiv de îmbuibare și de ciocnire a paharelor.
Ne îngrijim de casă și ne dăm peste cap ca masa să fie plină, dar uităm ce e mai important… sufletul.
El cui rămâne?
M-am întors în satul meu de suflet pentru o poză, dar simt că m-am întors pentru mai mult de atât… m-am întors după amintirile ce îmi potolesc dorul de ei, de bunicii mei.
În curtea bisericuței m-am simțit din nou copil, același copil de altădată, care trecea pragul acesteia cu bunicuța de mână.
Am simțit până și gustul merelor pe care le mâncam în spatele bisericii…
Am auzit și glasul blând al preotului de atunci, ce astăzi mai slujește doar din Cer…
„M-am întâlnit” cu fii ai satului, dar și cu cei care au fost și nu mai sunt…
M-am întâlnit cu soarele, ce pe acolo altfel strălucea…
M-am întors în sat pentru o poză… și m-am întors de acolo cu inima plină de bunătatea omului simplu de la sat și cu sufletul încărcat de dor.
Mi-e tare dor de ai mei dragi bunici, de chipul lor angelic, de toate zilele și sărbătorile alături de ei.
Mi-e dor de glasul bunicilor mei și de serile cu pricesne în bisericuța de lemn.
Dacă astăzi ar trăi, puiul meu ar fi mai bogat cu două inimi, iar ei s-ar mai naște o dată, de dragul lui.
Mi-e dor și uneori dorul doare…