Mami, te doare ceva?
Aseară, iubirea ce i-o port puiului meu iar a dat pe dinafară.
În fiecare seară stă cu mine în baie în timp ce mă demachiez, să-i arăt pe discheta demachiantă rimelul negru și rujul roșu.
Aseară mi-am pus prea mult demachiant și m-au usturat ochii. Am început să-i strâng.
În timp ce stăteam cu ei închiși, i-am auzit vocea:
– Mami, vrei să plângi? ( Așa mă întreabă de fiecare dată când îmi vede ochii umeziți… Chiar și atunci când tai ceapa 🙂)
În clipa aceea mi-am deschis ochii și am uitat de toată durerea.
– Nu puiule, nu vreau să plâng… și nu plâng, doar o ustură pe mama puțin ochii.
M-am așezat pe gresie și l-am strâns tare la pieptul meu.
Mi-a înconjurat și el gâtul cu o mânuță, apoi a fugit în cameră la tata.
Am rămas acolo, pe jos, fiindcă știam că în câteva secunde e lângă mine. Așa a fost.
Mi-a adus o mașinuță, s-a așezat pe picioarele mele, apoi, și-a întins o mânuță spre obrazul meu, m-a mângâiat și m-a întrebat:
– Mami, te doare ceva?
– Nu puiule, nu mă doare nimic. Dacă tu ești bine, și mama este bine.
Cum să nu scap două lacrimi când aud asemenea cuvinte de la un pui de om de doi ani și-un pic!
– Mami, vrei să plângi?
– Da, puiule, vreau să plâng puțin, de fericire.
– De fericire?
– Da. Oamenii plâng și de fericire… că se au unii pe alții.
A tulit-o la tata. S-au jucat câteva secunde, apoi l-am auzit cum îl întreba:
– Tata, te doare ceva?
M-am ridicat și m-am uitat la ei și am văzut un „tablou” pe care nu-l voi uita prea curând… Și tata a folosit prea mult demachiant pentru ochi.
Și încă mă întreb:
Cum să nu mă topesc de dragul lui, atunci când îi pup piciorușele mici și pufoase, și mânuțele ce mă mângâie pe obraz!
Cum să nu îl pup tot, până mai stă!
Cum să nu îi spun zilnic, că îl iubesc veșnic până dincolo de mine!
Cum să nu îi spun în fiecare zi lui Dumnezeu că nu-mi ajunge viața asta să-i mulțumesc pentru el, pentru minunea asta de copil!
Seara, după ce adoarme, mă uit la el minute în șir și îmi spun că printre toate greșelile pe care le-am făcut în viața asta, am făcut și ceva bun să merit o astfel de binecuvântare.
Că un copil în sânul familiei nu se poate numi altfel decât o binecuvântare.
Iar noi părinții, suntem binecuvântați că ne-au ales. Pentru că ei ne-au ales pe noi, nu noi pe ei.
Ei nu ne sunt datori cu nimic în viață… și nu, nu trebuie să ne fie lozul norocos sau cârjă la bătrânețe… pentru că relația părinte-copil nu e un schimb la schimb.
Noi nu trebuie să facem și să creștem copii pentru noi. Nici să trăiască viața noastră, poate neîmplinită, ci pe a lor.
Singura noastră datorie e să creștem copii fericiți, liberi, independenți și echilibrați emoțional.
Și să-i învățăm să fie buni, mereu buni. Pentru că bunătatea din suflet nu ți-o poate lua nimeni, niciodată.
Să fie oamenii faptelor bune… mici sau mari, nu contează, să fie bune.
Să le dăm toată dragostea noastră, așa cum ne pricepem fiecare, și să credem în ei.
Da, să credem în ei. Întotdeauna.
Și Doamne, te rog eu Doamne, ajută-ne să fim părinți înțelepți.
Cu recunoștință,
Cristina