Zilele trecute, în timp ce stăteam turcește pe covor și mă jucam cu Nataniel, i-am spus ce îi spun mereu: că e un copil bun.
S-a jucat în continuare, apoi printre joacă, și-a ridicat privirea și mi-a spus: nu sunt bun!
I-am spus: ba da! Ești un băiat bun!
El iar mi-a spus: nu sunt bun!
Atunci l-am întrebat: dar cum ești…rău?
Mi-a răspuns: nu.
– Dacă nu ești un copil bun și nu ești un copil rău, atunci cum ești?
Știți ce mi-a spus? El, un pui de om de 2 ani și 5 luni.
-Fericit!
Apoi, l-am întrebat:
– Mama e bună cu tine?
Mi-a răspuns: Nu.
– E rea?
Mi-a răspuns: Nu
– Atunci cum e?
– Fericită!
Dar tata? E bun cu tine?
– Nu.
– E rău?
– Nu.
– Cum e?
– E fericit!
Cum să nu-mi las lacrimile să țâșnească de fericire!
Cum să nu-i iubim până la Cer și înapoi? Cum să nu încălcăm toate regulile parentingului, să ne dăm pe noi la o parte, să le dăm lor și timpul nostru?
Cum să nu îi îmbrățișăm toată ziua, și să îi pupăm, și să îi smotocim până mai stau?
Pentru că știm cu toții… Vremea tace și trece iar în curând, puii noștri nu vor mai fi pui… Nici nu vor mai dormi cu noi în pat, nici nu vor mai adormi pe povești cu căței, veverițe și ursuleți, nici nu vor mai sări în brațele noastre când vom intra în casă. Și nici nu vor mai spune: „Tati, vreau pe căluț”! sau „Mami, pupă că doare”!
Cum să nu trăim momentele acestea unice, acum, până e vremea lor?
Pentru că și asta știm cu toții: ceea ce le oferim acum, aceea vor dărui și ei mai departe. Oferim iubire, vor dărui iubire. Oferim blândețe în glas, vor dărui blândețe. Oferim bunătate, vor dărui bunătate. Oferim îmbrățișări, vor dărui îmbrățișări. Oferim răbdare, vor dărui răbdare. Oferim timp, vor dărui timp.
Nimic din toate acestea nu le oferim în zadar. Toate îi vor „ține de cald” adultului de mâine.
Și nu știu la voi cum e, dar în ceea ce mă privește, un lucru e cert: Nu regret nimic.
Nici nopțile albe în care făceam kilometri prin casă, nici serile în care îl legănam până mi se lungeau mâinile până la glezne, nici durerile de gât și spate când stăteam înțepenită ca să nu-l trezesc, nici zecile de cântecele sau pricesne cântate până la răgușeală, nici anii de alăptat, nici, nici, nici…
Pentru că da, e adevărat… Am vrut să-i ofer iubirea într-o altă formă de cum am primit-o eu…
Am vrut să-i ofer timpul pe care mi-aș fi dorit să-l primesc de la mama…
Și nu l-am primit nu pentru că mama nu m-ar fi iubit, ci pentru că nu-l avea… pentru că era mereu la muncă să poată hrăni singură cinci guri.
Am vrut încă de mic, să se simtă iubit și apreciat… Să simtă că nu este niciodată singur.
Am vrut să fiu prezentă și să copilăresc încă o dată prin ochii puiului meu.
Pentru că atunci când aduci fericire în viețile celor din jur, tu însuți ești fericit.
Să-i ofer ceea ce eu mi-aș fi dorit să primesc și să-mi vindec rănile cărate în subconștient din copilărie.
Așadar dragilor, creșteți-vă puii după cum simțiți că vă dictează inima, nu cărțile.
Sădiți sămânță roditoare în inimile lor și asta vor semăna și ei la rândul lor.
Spuneți-le zilnic, cât sunt de buni, minunați și grozavi și creșteți-le stima de sine.
Și cel mai important… Faceți-i să se simtă iubiți! … În fiecare zi, nu doar de ziua lor!
Cu prietenie,
Cristina