Asta îi musai să v-o povestesc.
Mi-am întrebat astăzi puiul într-un moment de dragăleală, dacă are prieteni la creșă.
Mi-a răspuns: da.
Știu că la vârsta lui nu se leagă prietenii… să zicem mulțam dacă reușesc să reziste 8 ore împreună 🙂, dar de dragul lui și al conversației am continuat interogatoriul.
– Prietenii tăi de la creșă, sunt fetițe sau băieței?
– Fetițe, mi-a răspuns șoptit.
– Wow ce frumos! Cum se numesc?
– Mama.
Am rămas mută. Mi-am umplut ochii cu lacrimi și brațele cu iubire și l-am îmbrățișat tare de tot.
Apoi, după ce m-am măturat de pe jos, i-am spus că prietena lui de la creșă are cel mai frumos nume și va fi mereu cea mai bună prietenă a lui.
S-a uitat la mine cu ochișorii lui ce mi-au cucerit inima încă de la prima privire, apoi mi-a zâmbit ștrengărește.
Am continuat cu întrebările, ca o mamă curioasă ce sunt 🙂…
– Altă prietenă mai ai la creșă?
– Da, a răspuns la fel de serios.
– Bravo puiule, cum se numește?
– Mami.
Pfoaiiii, iar m-a făcut praf!
Cum să nu-i spun de o mie de ori pe zi că îl iubesc până la Cer!
Cum să nu las toată treaba planificată după serviciu, pentru a recupera timpul petrecut fără mine, fără el!
Cum să nu las hainele și vasele și curățenia și călcatul, curățatul și lustruitul, pe altă dată… Pentru că toate mai pot aștepta, dar puii noștri nu.
Ei nu trebuie lăsați să aștepte până terminăm noi de întors casa cu susul în jos, până lucește tot.
Că praful șters azi, mâine iar se pune, dar lipsa noastră azi, și mâine, și poimâine, ei o vor simți o viață.
Puii noștri nu vor marea cu sarea, nici stelele sau luna de pe cer, nici caviar și icre negre la masă… Ei ne vor pe noi prezenți… Prezenți cu trupul și sufletul lângă ei.
Am știut asta dintotdeauna, dar azi, când timpul petrecut împreună e mult mai puțin, când după serviciu mă împart în zece Cristine să țin ritmul cu treburile casnice, dar azi, când în timp ce învârteam în cratiță m-a luat de mână și mi-a zis „oprește mama”, m-am convins de ceea ce știam deja, că el doar de atât are nevoie… de noi.
Că mâncarea e delicioasă și dacă o gătești mai simplu sau într-un cuptor, iar o haină pentru mâine se poate călca și după ce adoarme odrasla.
Cum să-i mulțumesc să mă înțeleagă… Că după atâția ani de așteptare, după atâtea speranțe și vise spulberate, am murit pe dinăuntru, iar el m-a readus la viață…
Cum să-i spun să mă înțeleagă, că atunci când mă uit la el, îmi trece orice durere?
Că seara, după câte-o zi în care zici că m-a călcat marfarul și trosnesc toate oasele în mine ca lemnele în soba bunicii, mă uit la el cum doarme și îmi dau seama că nimic nu mai contează, atâta timp cât îl știu pe el bine…
Că odată cu trecerea nopții, trece și oboseala, iar mâine voi fi ca nouă… pregătită să o iau de la capăt.
Cum să-i spun că atunci când el are o durere, a mea e de o mie de ori mai mare și că singura mea rugă pe marginea patului, e să-mi dea mie Dumnezeu și durerea lui?
Cum să-i spun că sunt puțin nebună, că nu pot să dorm cu spatele spre el…
Cum să-i spun să mă înțeleagă, că îl iubesc de nu pot duce ❤️