Oricât m-am pregătit să scriu azi despre altceva, nu am reușit. Deoarece urmează Luminația sau ziua morților, nu mă lăsa sufletul să scriu despre altcineva, decât despre ei, cei dragi ai noștri care azi sunt Îngeri de lumină.
Toată săptămâna „l-am auzit” pe bunicul cum mă întreba de fiecare dată după ce se omenea cu niște pălincă: „Mi-i aduce flori când ‘oi muri”? Apoi, dacă nu reușeam să-i răspund din cauza lacrimilor, care brusc îmi străbăteau obrajii, continua tot el: „Să-mi aduci niște flori când ‘oi muri”.
Doamne, cât de tare mă întristam, și deși știam că în acele momente nu vorbește el, mereu reușea să-mi smulgă niște lacrimi.
Bunica nu cerea flori niciodată. De fapt, nu cerea nimic, niciodată. Ba da, uneori câte o „finjie” cu apă.
În ultimii ani insista să-mi arate unde ține hainele cu care să o îmbrăcăm când va muri.
De obicei eram ascultătoare, dar acesta era un lucru pe care nu vroiam să-l fac. Refuzam să cred că va muri vreodată.
Mereu îi spuneam că nu vreau să văd unde-și ține hainele de ultimul drum, că ea nu va muri niciodată.
Țin minte că odată, văzând că nu are cu cine, s-a răstit la mine și mi-a zis: ” Ascultă-mă! Că nu ‘oi trăi în veci”!
Atunci m-am întristat și m-am dus să văd ce vrea să-mi arate.
Am văzut doar locul, pentru că hainele am refuzat să le văd… mi le-a arătat, dar am privit în gol, dincolo de ele.
Știu doar că erau în lădoiul din „casa din fund” (ultima cameră), dar nu știu cum au arătat. Mai știu că erau noi și că era foarte important pentru ea să o îmbrăcăm cu ele.
Cum se pregătea draga de ea, pentru trecerea în neființă!
Uneori zicea că abia așteaptă, că i-a fost „bugăt” pe lumea asta și că așteaptă să se întâlnească, cu „măicuța și tătuca”.
Alteori zicea că își „bănuie după noi”.
Doamne cât de dragă mi-a fost și cât de mult îmi lipsește…
Mă gândesc deseori la amprenta pe care și-au lăsat-o asupra vieții mele… Au trecut atâția ani, dar totuși îi simt aproape, parcă ar fi plecat doar ieri…
Dragostea lor mi-a ținut de cald multă vreme și încă îmi ține.
Bunica a fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată și de la care am învățat atât de multe…
Am avut momente în viață și încă mai am, în care mă întreb dacă ea/ei ar fi mândri de mine dacă ar fi în viață.
Am momente în care i-am rugat să mă ierte că nu reușesc să fiu la fel de bună ca ei. Că oricât mă străduiesc, mai dau rateuri, și nu puține.
Să mă ierte că am uitat din lecțiile de viață pe care mi le-au dat… că lumea și oamenii s-au mai schimbat de atunci, și eu cu ei…
Să mă ierte că atunci când ei m-au părăsit, am părăsit și eu curtea în care m-am simțit ca-n Rai.
Că Raiul de acolo, și-a închis porțile deodată cu ei, iar fără ei casa miroase a pustiu și merii-s fără mere și prunii fără prune.
Să mă ierte că m-am rupt de locul care odată mi-a ținut sufletul la gură de atâta fericire.
Să mă ierte că fericirea mea nu mai e acolo, că e aici, unde sunt și eu.
Să mă ierte că îi mai vizitez doar o dată pe an să le duc florile pe care nu le-am oferit atunci când puteam să le simt căldura îmbrățișărilor.
Azi ne-au rămas doar amintirile ce uneori ne țin de cald, alteori de frig… Uneori sunt lacrimi, alteori sunt zâmbete, uneori sunt nostalgie, alteori puterea care ne duce mai departe. Uneori sunt casa din care evadăm, alteori culcușul în care ne cuibărim și găsim alinare.
Azi ne-a rămas doar Cerul prin care comunicăm cu ei. Acolo e balsamul ce ne vindecă rănile și locul de unde se revarsă lumină și mângâiere. Acolo ajung rugăciunile noastre încărcate cu dragoste și dor de ei, de cei dragi ai noștri ce s-au mutat printre stele.
Aici suntem noi, cei care tânjim după o îmbrățișare de-a lor și care lăcrimăm cu dor.
Aici suntem noi, cartea în care au scris cu peniță de iubire, nemurire.
🕯️Fie-le memoria binecuvântată! ❤️