Ierusalim, doctor pentru suflet!

Îmi place să-i spun așa pentru că asta simt când sunt acolo, că vindecă suflete.

Am așteptat nerăbdători să se ridice restricțiile și să ne ducem puiul în țara lui de nume.

Acolo i-am ales și numele pe vremea când era doar o dorință arzătoare… acolo ne-am promis că dacă odată vom avea un băiat, numele lui va fi Nataniel, care înseamnă „Cel dăruit de Dumnezeu”, „Darul lui Dumnezeu”.

Ne-am ținut de promisiune, pentru că el este darul lui Dumnezeu pentru noi, un dar pentru o viață întreagă.

Ne-am dorit ca primul lui zbor cu avionul să fie spre Țara Sfântă, să mergem împreună în Biserica Sfântului Mormânt. Și așa a fost.

Am ajuns acolo în zi de mare sărbătoare pentru noi, Înălțarea Domnului. 

Ne-am ridicat privirile spre Cer și ne-am înălțat rugile pentru minunea ce a adus-o în viața noastră și pentru toate binecuvântările revărsate asupra noastră în fiecare zi.

O spun de fiecare dată când ajung în Biserica Sfântului Mormânt, la Ierusalim: fiecare creștin trebuie să ajungă aici o dată în viață! 

Pentru el, pentru sufletul său, pentru tot ce s-a întâmplat acolo.

E incredibil cât de mult transmite locul acesta, câtă încărcătură emoțională emană și cât de multe răni vindecă!

E locul pătimirii Mântuitorului Isus, e un loc sfânt, cu o istorie zbuciumată. 

O zi acolo nu e ușoară, ba din contră… e un „drum greu”, cu „stații multe”, cu întrebări în minte, cu „piele de găină” pe tot corpul. 

E imposibil să calci pe urmele Mântuitorului și să rămâi imun. Nu ai cum, atâta timp cât ai o inimă care îți bate în piept.

La intrarea în biserică, te întâmpină Piatra Ungerii, locul unde Iosif din Arimateea și Nicodim au așezat trupul lui Isus Hristos după coborârea de pe cruce, pentru a-l unge cu miresme înainte de punerea în mormânt.

E un loc al închinării, al „ungerii” sufletului.

Ne-am așteptat rândul pentru intrarea în rotonda unde se află Sfântul Mormânt.

Norocul nostru a fost că nu am așteptat decât vreo 15 minute; niciodată nu am așteptat atât de puțin. De obicei sunt cozi interminabile și se stă cu orele la rând.

Puiul nostru, care e cumințenia pământului, a plâns și a fost foarte agitat aproape încontinuu cât am stat la rând. 

Parcă știa/simțea ce s-a întâmplat acolo… am fost foarte surprinși de reacția lui. Și nu de faptul că a plâns sau că a fost agitat, pentru că nu era pentru prima dată, ci pentru că nu am reușit să-l liniștim, indiferent ce i-am făcut, ce i-am oferit sau ce i-am arătat. 

A fost greu, dar am vrut să fim acolo împreună. Pentru EL, Mântuitorul, pentru noi și puiul nostru.

Din momentul intrării în rotondă s-a oprit din starea de agitație și din plâns… brusc… Nimic, niciun plâns, nicio lacrimă. 

Atunci am înțeles că nu era căldura sau aglomerația de vină pentru reacția lui, așa cum ne-am gândit noi… era mai mult de atât și cu certitudine nu întâmplător am fost acolo, atunci. 

Ca să fie treaba bună, am început eu să plâng, doar vă spuneam mai deunăzi că sunt o „sensibiloasă”. 🙂 

Adevărul este că trebuie să fii de piatră să nu verși o lacrimă în astfel de locuri, iar eu nu sunt… și nici nu m-am dus acolo să mă abțin… m-am dus să trăiesc momentul, așa cum simt…

Am plâns de fericire pentru că eram exact unde am simțit că vreau să fiu și aveam lângă mine tot ce iubeam mai mult. Pe ei, pe ai mei cei mai dragi…

Am plâns pentru că, numai devenind mamă, am ajuns să înțeleg cât de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru noi… pentru că numai un părinte iubitor este capabil de o asemenea jertfă.

Ne-am oprit în prima parte a încăperii, în centru, acolo unde pe un piedestal se află o bucată din stânca mormântului, un vestibul ce poartă numele de Paraclisul Îngerului. Acesta ne amintește de vestea mare pe care Îngerul Domnului a dat-o femeilor mironosițe în dimineața învierii.

Apoi, printr-o ușiță mică și strâmtă, am intrat în camera propriu zisă a Mormântului.

Am îngenuncheat lângă Sfântul Mormânt, mi-am strâns tare puiul în brațe și i-am mulțumit Mântuitorului pentru „îngerul” cu care ne-a binecuvântat familia. 

Pentru sansa aceasta minunată de a fi părinți… I-am mulțumit pentru jertfa Lui și pentru grija și iubirea ce ne-o poartă în fiecare zi.

Îndată „paznicul” Mormântului a strigat: „madam”!

Am recunoscut semnalul și am știut că timpul s-a scurs, dar a fost suficient ca să ieșim de acolo alții… fericiți că ne-am hrănit sufletul.

E important să-i dăm și sufletului ce e a lui… timpul lui.

Ps: despre alte locuri minunate din Țara Sfântă, vă povestesc în articolele următoare.

Până atunci, fiți buni și blânzi. 

Cu drag, Cristina