Astăzi am simțit să scriu despre tata și despre tați, despre cei ce sunt considerați stâlpii casei.
Despre „stâlpul” familiei în care am crescut nu vă pot spune multe, pentru că nici eu nu știu… știu doar că s-a dărâmat când aveam mai mare nevoie de el.
Oricum, „tata”, așa cum nu am avut șansa să te strig vreodată, îți mulțumesc că exist, pentru că fără tine, nu eram nici eu.
De acolo de unde ești, îmi doresc să citești ce nu am avut ocazia să-ți spun…
Să-ți spun că eu nu am pierdut nimic, dar tu ai pierdut atât de multe… ai pierdut iubirea noastră și crede-mă că, de la 4 pui, nu îți încăpea în inimă.
Ai pierdut zâmbetele noastre, ai pierdut îmbrățișările cu care te-am fi întâmpinat dacă veneai acasă… ai pierdut momentele importante din viețile noastre, ai pierdut bucuria din glasul nostru strigându-te „tata”, ai pierdut sclipirea din ochii puilor noștri și entuziasmul cu care te-ar fi strigat: „bunicule”!
Ai pierdut mult mai mult decât îmi amintesc eu acum.
Îmi doresc să știi, că te-am iubit fără să știu de ce, fără să te cunosc prea bine, poate fără să meriți.
Îmi doresc să știi, că m-am vindecat de toate rănile pe care le-ai lăsat în urmă.
Îmi doresc să știi că nu mai caut răspuns la întrebări fără de rost.
Îmi doresc să știi că eu nu am pierdut nimic, dar tu ai pierdut atât de multe…
Și da, am fost săraci în lucruri pământești, dar am fost bogați în tihnă; ne-am avut unii pe alții și asta a fost toată averea noastră.
Din fericire pentru mine, nu știu să urăsc și nici nu vreau să știu; asta poate pentru că până acum nu am reușit să mă pun în locul mamei.
Dar astăzi pot, pentru că sunt și eu mamă, dar până la vremea aceasta, te-am iertat pentru alegerile făcute. Ele ți-au aparținut ție și numai ție.
Te-am iertat pentru că ai lăsat ca, pe talerul balanței, să învingă viciile.
Te-am iertat pentru tot ce ai fi putut să fii și nu ai fost.
*
Pe măsură ce omulețul meu crește, realizez că mama a făcut cea mai înțeleaptă alegere, plecând de lângă el.
Un copil e o binecuvântare și așa trebuie să rămână.
El nu merită să crească într-un mediu toxic, într-un cămin în care lipsește armonia, iubirea, înțelegerea și respectul.
El nu poate să se dezvolte armonios într-un mediu în care primează viciile.
Nimeni nu merită o viață irosită lângă persoane pentru care suntem lipsite de importanță, ce nu ne merită, ce nu ne apreciază, ce ne trag în jos, în loc să ne ridice.
Nimeni nu trebuie să sufere pentru alegerile altora, fiecare suferă pentru alegerile propriei vieți.
Așadar, dragi tați și soți din viețile noastre și ale puilor noștri, vă mulțumesc acelora care rămâneți lângă minunile voastre, și nu oricum, ci prezenți.
Mulțumesc acelora care reușiți sau măcar încercați să fiți părinți exemplu și să dați mai departe iubire, siguranță, liniște.
Care încercați să vă înțelegeți soțiile, să le ajutați, să le fericiți.
Care încercați să încurajați mai mult și să criticați mai puțin.
Care încercați să oferiți mai multe îmbrățișări decât mâini încrucișate.
Care încercați să ajutați mai mult și să vă scuzați mai puțin.
Mulțumesc acelora pentru care familia e mai presus de cuvinte.
Mulțumesc acelora ce lasă puilor moștenire un bagaj cu amintiri frumoase.
Cu recunoștință,
Cristina