Fapte bune

Vara trecută îmi plimbam puiul în cărucior, pe una din aleile din parc, același parc în care mă deconectez în fiecare zi de grijile cotidiene copilărind cu omulețul.
La un moment dat, am văzut un vârstnic întins pe o bancă, pe lângă care urma să trecem.
Primul meu gând a fost să-l întreb dacă e bine, dar, în secunda următoare, necuratul și-a vârât codița și mi-a schimbat gândul bun, în altul întunecat… am început să-l judec… pe nenea, nu pe necuratul… sigur e beat criță, de asta stă culcat.
Trecând pe lângă el, l-am „scanat” bine, ca tot omul curios și îndoielnic, apoi mi-am văzut de drum.
Înainte să ajung în capătul aleii, m-a întâmpinat „doamna remușcare” dichisită ca de fiecare dată, pe tocuri și îmbrăcată în haine de sărbătoare.
Îndată ce a dat de mine m-a luat la întrebări: dacă avea nevoie de ajutor? Cine sunt eu să judec?
M-am rușinat de mine, nerecunoscându-mă, am întors căruciorul și m-am îndreptat spre el. Era cu ochii închiși.
L-am întrebat dacă se simte bine și dacă îl pot ajuta cu ceva… a deschis ochii, s-a așezat încet în șezut, apoi, cu un zâmbet sincer, mi-a zis:
– Mulțumesc din suflet pentru întrebare, sunt bine, dar am probleme cu spatele și obișnuiesc să vin aici să mă întind pe bancă; îmi place că e tare.
Îndată s-a ridicat și a pornit cu noi la plimbare până la ieșirea din parc.
Mi-a povestit câte probleme de sănătate a avut cu spatele, cum a dormit ani întregi numai pe scânduri că de la saltea îl durea mai tare, cum nu a crezut că o să se mai vindece vreodată și cum Dumnezeu l-a ridicat de jos.
Mi-a povestit și despre copiii lui plecați în străinătate, și despre nepoți… și despre dorul de ei toți.

Mi-a povestit și despre soția lui și despre golul lăsat de ea când a trecut în neființă.
Mi-a povestit și despre singurătate și despre cât de grea și dureroasă e.

Mi-a povestit multe, de parcă ne-am fi știut dintotdeauna…
L-am ascultat cu sufletul și am simțit că în acele clipe am fost exact de ce a avut nevoie… de cineva cu care să vorbească pentru că se simțea singur. 
Curând ne-am luat la revedere, dar nu înainte de a-mi mulțumi încă o dată pentru că i-am purtat de grijă.
De atunci ne întâlnim aproape zilnic, în același parc, și de fiecare dată vine la mine să mă salute și să-mi admire puiul; mereu îi spune că numai îngerii din cer sunt așa frumoși ca și el.
Iubește mult copiii, iar uneori se așază pe o bancă lângă leagăne și se uită la ei cum se joacă. Privirea lui blândă și parcă mereu încărcată cu lacrimi, îmi spune că îi lipsesc nepoții și copiii, cei dragi ai lui.
Mi-e greu să vă descriu în cuvinte cum mă simt când ne întâlnim și cât de bucuroasă sunt că acum aproape un an m-am întors din drum.
Ce vreau să scot în evidență nu e acțiunea mea, ci cât de ușor e să facem o faptă bună și cât de mult bine îi poate face cuiva un gest mic, poate neînsemnat pentru noi.

Cum poate să umple măcar pentru o clipă, un gol lăsat în suflet.

Facem bine pentru ca celui căruia îl facem binele, să-i fie mai bine, iar în felul acesta hrănim și două suflete deodată.
Sunt mulți oameni care duc lipsă de iubire, de un prieten, de o vorbă bună, de un zâmbet, de un umăr de sprijin și pentru care un astfel de gest poate însemna totul. 

Să ne amintim că iubirea are mai multe forme și este cea mai înaltă treaptă a existenței; să o oferim necondiționat, fără zgârcenie 🙂 sau așteptări.

Cu iubire,

Cristina