Îmi amintesc perfect și acum ziua când mi-a făcut desenul din poză. A fost într-o ultimă zi din ianuarie, 31 ianuarie 2001. Bunica avea 76 de ani, iar eu 16. Așa ne-a găsit pe noi ziua și luna cu care buni nu s-a mai întâlnit niciodată de atunci… ultimul gerar și cel din urmă…
Dacă aș fi știut că peste mai puțin de 3 luni, în Săptămâna Luminată, o voi strânge în brațe pentru ultima dată, nu aș fi plecat de lângă ea nicio secundă.
Dar ce muritor le știe pe astea?
Eram în casa de pe pejniță. Bunica stătea pe lădoiul de către drum, iar eu pe cel de către curte.
Am rugat-o să-mi deseneze ceva, orice. Apoi i-am spus să-mi facă o floare și un om. Ea mi-a făcut două… două flori și un om.
Mi-a spus râzând că nu mai știe desena.
Am știut asta, că și-a ieșit din mână și că mâinile ei mai știau doar ce e truda. Că de ani buni nu a mai desenat pe o foaie, ci doar pe sufletele noastre, cu bunătatea ei.
Am știut asta, dar aveam nevoie de „ea” pentru mai încolo. Pentru azi… și pentru acele zile când nu mai pot de dor.
Azi îmi dau seama că viața respectă o oarecare ciclicitate și că odată cu înaintarea în vârstă, devenim iar copiii de altă dată… trebuie să învățăm din nou să desenăm, să citim, să scriem, poate unii chiar să umblăm.
Recent am găsit foaia cu desenul, pe care, la vremea aceea, am scris și data. Știam că odată, o foaie, îmi va unge sufletul și îmi va alina dorul. Știam că de câte ori voi vedea desenul, voi fi din nou acolo cu ea. Și ea cu mine.
Draga de ea…
Am mai găsit un bilețel, în care îi spunea unchiul meu să ducă lână acasă ca să-și facă plapumă.
Mereu purta grija tuturor. Și țin minte că dintotdeauna ținea post pentru cineva sau ceva. Pentru copii, pentru examenele nepoților, pentru că era luni, miercuri, vineri sau o zi de sărbătoare. Și nu orice post… ci cu ajun, până apunea soarele.
Și lucra draga de ea în câmp, fără nimic în stomac… Și nu se plângea niciodată de foame, nici de sete, nici de oboseală, nici de mâinile „sparte” prin spini, culegând prune.
Se plângea doar „că nu vom găta în veci de sapă… că noi săpăm tot de-antâia, când alții au terminat și sapa de-a doua”. Sau că avem prea multe prune de cules, sau fân și paie de adunat.
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, că mergeam cu buni și sora mea de-a lungul satului cu sapa pe umăr, până „la moară”, unde aveam pământ.
Era un loc lângă vale, cu răchiți multe, iar șirele de mălai erau atât de lungi, că nu le vedeai capătul.
Pe vremea aceea nu aveam ceas și ne ghidam, pentru masa de prânz, după „cursa” ce venea dinspre Agrij, sau după propria umbră. Ne spunea buni că atunci când putem să ne călcăm pe capul propriei umbre, e ora amiezii.
La prânz ne așezam la umbra răchiții… ne făcea găinușă (brânză strânsă în pumn) din brânză usturoaie ținută în toc cu bolovan pe ea, pe care o savuram cu slănină, ceapă și roșii. Doamne, ce gust mai aveau toate!
Apoi se îmburda pe-o parte și îndată ațipea. De grija lucrului, ne amintea de fiecare dată să nu o lăsăm să doarmă mult, că soarele e sus și șirele de mălai ne așteaptă.
Când adormea, noi ne dădeam jos de pe răzor să ne răcorim în vale. Pe atunci nu conta că mai sus de noi se scălda o ciurdă de diboli… nu conta că apa ce venea era murdară, că și noi aveam 2-3 rânduri de mărgele la gât, de la atâta praf și transpirație.
Dar era bine… erau vremuri fără griji…
Draga de ea…
Cum la plecare, ne petrecea cu privirea și cu ochii plini de lacrimi, până ce nu ne mai zărea în ulicioară. Și cum nu uita niciodată, dar niciodată, să spună: „iertați-mă, că prea mult ați trudit”.
Dar noi făceam totul cu atâta drag… de dragul ei, de dragul lor, de dragul timpului prețios petrecut acolo.
La prima vedere, bilețelele acestea sunt doar niște hârtii șterse de vreme, dar pentru mine sunt adevărate comori.
Pentru că atunci când nu-i mai avem pe cei dragi lângă noi, ne legăm de amintiri și de orice îi ține cât mai mult timp vii în mintea noastră… doar cu ochii minții să-i mai putem vizualiza, că din suflet nu îi va șterge niciodată nici timpul, nici uitarea.
Azi „l-am văzut” și pe bunicu’ pe patul lui din cohe.
Stătea întins, cu mâinile sub cap, cu radio pe polița de la picioare, ascultând cu volumul ridicat cum îi cântă Sava Negrean.
A adormit, dar s-a trezit când bunica a terminat mămăliga.
S-a ridicat pe dunga patului, apoi, cu blidul în mână, a început să mănânce.
Îndată am auzit o înjurătură, în timp ce începuse să arunce din gură: „Doamne hâte-o mămăligă, că-i plină de totoloți”.
Adevărul e că bunicul era un om tare bun, dar și tare slobod la gură… iar mămăliga în veci avea un bai, și când nu avea.
Azi i-am văzut pe amândoi… într-un bilețel ce m-a trimis înapoi în copilăria cu iz de bunătate și miros de măr gutui.
Dragii de ei…
Azi am fost cu ei, și ei cu mine…
Azi, și nu doar azi…
Cu prietenie,
Cristina
Mi-au dat lacrimile. M-ati dus cu gandul la bunica mea, Jujica, din Chendrea. A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodata.As fi vrut sa fiu ca ea, dar nu cred ca mi-a iesit.🙂Copilaria mea= bunica Jujica, bunicul Ghiran, Chendrea si Almasul, care curge prin capatul gradinii.🥰 Imoresionant tot ce am citit . „Draga de ea” scria corect ortograma „sa-ti”, spre deosebire de multi oameni „scoliti” in ziua de azi, oameni care, in unele cazuri, isi spun profesori.🙂
Mă bucur că v-am întors în timp… la cei ce și-au lăsat amprenta adânc în inimile noastre. Fie-le memoria binecuvântată! ❤️
Asa sa fie!❤
Multumim, toti cei care am avut o bunica exact ça a dvs.. am avut marele noroc sa am și eu o mama-tina ca așa ii spuneam eu și fratele meu, bunicii noastre. Și mi-am adus aminte citindu-va, de bucuriile copilăriei , cu truda fiecărei veri.. de dragul lor, a bunicilor. Truda asta avea rostul ei. Am învățat sa respectam pământul și oamenii care îl munceau , am învățat sa lucram pentru fiecare bucata de pâine . Și da, dragostea pentru ei ne-a împuns mai departe, in fiecare zi. Fără sa ne treacă prin cap ca am putea sta acasă , ca am putea sa nu ajutam! Mulțumesc încă o data.. dragostea pentru bunici e universala .
Așa e… parcă truda și greutățile vieții trec mai ușor atunci când faci totul cu drag.
Și da, am fost binecuvântați să avem astfel de oameni în viața noastră.
Când am fost copil, am crescut cu credinţa că părinţii şi bunicii sunt eterni. Acum că bunica nu mai e printre noi simt un gol și îmi este dor de chipul ei blând și ochii senini. Mi-e dor de casa bunicii, azi fără valoare fără bunica, fără glasul ei și fără să mai auzim măcar o dată cum ne cheamă la ea ca să ne mai dea o plasă din bogățiile ei din grădină. Acum, în casa ei, este doar un aer trist cu amintiri înfipte într-un trecut ce nu se mai întoarce!
Așa este… Toate casele bunicilor noștri miros a pustiu fără ei.
Suntem recunoscători pentru ce am trăit alături de ei și pentru ce au lăsat în urma lor, în inimile noastre.
Te îmbrățișez, Erika.