Curaj găină, că te tai!
Știți vorba asta?
Dacă nu, vă spun eu cum stă treaba cu ea și când se preumblă de una singură prin mintea mea… vorba, nu găina.
Aceasta e o vorbă, care nu îmi dă pace, atunci când „mă pregătesc” de mai bine de 1 an, să mă reîntorc la sală… la sala de sport, nu de mese.
În fiecare săptămână îmi spun că „de luni” mă voi apuca de sport, sau de orice altceva important vreau să fac, încep de luni.
Vă sună cunoscut, așa-i?
Și când îți dorești să faci asta mai mult pentru că îți lipsește, pentru că ți-e dor, decât pentru că te „strânge ușa”, vine și ziua aceea.
Luni, o zi obișnuită, dar cu oarecare emoții suplimentare ca la festivitatea de început de an școlar.
Mă trec o grămadă de întrebări… oare voi face febră musculară, oare va fi mai greu ca ultima dată, oare X s-a mai înbunat? (la antrenor mă refer)
Apoi, vine și răspunsul plin de optimism: Ei da… o să fac puțină febră și gata… am mai trecut pe acolo. E normal să mă doară, doar sunt vie!
Vine și momentul, bucuroasă că am o oră numai pentru mine, încântată și mândră că într-un final am început. Totul bine și frumos, antrenamentul dus până la final, perfect… nici nu a fost așa rău, mă gândeam eu la întoarcere.
Dragilor, luni ca luni, dar marți…
Vreau să mă ridic din pat și constat că picioarele nu mă ascultă… hopa înapoi, că stăteam bine.
Mă gândesc, oare să râd sau să plâng?
Nu știu ce tren m-a lovit și din ce direcție a venit că mi-a trezit toți mușchii adormiți de aproape 3 ani… la pauze mai lungi, simți te-a lovit o gară întreagă.
Îmi mângâi picioarele, precum pielea omulețului meu și mă întreb încontinuu ce e acolo? … sigur s-a rupt ceva! :))
Și vine și răspunsul: Criss, te doare pauza 🙂
Așa e, dar cu toate că mă doare, că nici nu știu cum mă cheamă fără buletin în mână, sunt bucuroasă pentru alegerea făcută și merg mai departe… am mai fost pe aici.
Mă bazez pe puiul meu de om care mă plimbă zilnic zeci de kilometri, că mă va scăpa de febra musculară… și oricum, dacă nu pot să umblu după el, mă târăsc și tot îl urmez.
La întrecere nu ne luăm, că ratez și startul.
Așa că, dacă vedeți una care umblă ca un bebe ce tocmai s-a ridicat după mersul de-a bușilea, fiți blânzi, sunt eu.
Râdem și glumim, dar cu toată durerea mea încurajez sportul, dintotdeauna.
E esențial pentru buna noastră funcționare, atât fizică, cât și psihică.
Și chiar nu are importanță ce sport facem și unde… important e să facem… să alegem sportul și oamenii cu care rezonăm.
Și nu vă lăsați păcăliți de „cumătra durere”, uneori avem dureri sufletești mai mari decât o febră musculară.
Putem să trecem și peste asta!
Cu drag,
Cristina