Nu știu cum e cu pupatul copiilor după ce cresc, dar când sunt mici, Doamne, ce dezlegare mai e!
A mea minune încă mai stă la pupăcit cât vreau eu și zău că mult vreau; uneori și eu mă gândesc că i se duce un strat de piele de la atâta pupat.
Savurez fiecare clipă, pentru că știu că e ceva trecător. Știu că le voi duce dorul și voi pupa doar poza… Știu că, în curând, piciorușele acestea perfecte, mici și pufoase, cu iz de liniște și de iubire, o să o ia la sănătoasa mâncând pământul, iar eu o să rămân cu o duzină de pupici neîmpărțiți și cu dorul clipelor de azi.
Știu că știți cum e… ați simțit la fel cu puii voștri pe vremea când încă erau pui.
Cum i-ați măsurat din priviri în fiecare zi și v-ați întrebat cum pot fi atât de mici și de perfecți… Cum ați așteptat cu sufletul la gură primul pas… Cum ați lăcrimat la primul târâș, la primul ridicat în picioare, la primul pas spre voi… Cum ați așteptat să le găsiți tălpile fără șosete, să vi le apropiați de obraji pentru o clipă de alintare, să vă băgați nasul în ele, să vă jucați cucu-bau, apoi să le pupați de o mie de ori pe toate părțile… Cum le-ați învelit cu atâta iubire, de care probabil până la ei nu ați știut că sunteți capabili…
Piciorușele acestea două fără cusur fac pași spre brațele mele, acolo unde iubirea nu se termină niciodată.
Piciorușele acestea două o să-și urmeze calea, iar eu o să fiu lampa de veghe pe urmele pașilor lor.