An-tan-te / Dize mane pe / Dize mane compane / An-tan-te
Câți vă mai aduceți aminte de incantația de mai sus?
Când eram copil și alergam prin jurul blocului, cu asta ne începeam fiecare joc.
Ieri mi-a zâmbit sufletul și chipul când am auzit cuvintele acestea la un copilaș, în timp ce trebuia să aleagă dacă merge în mașină cu mama sau cu tata.
Când a fost întrebat cu cine vrea să meargă, a ridicat nehotărât din umeri, apoi, fără ezitare, a început să fredoneze, plimbând degetul între un părinte și celălalt. A câștiga tata, că acolo s-a terminat cântecelul.
Doamne cât mi-a fost de drag!
Și ce mult m-a bucurat să văd că încă mai sunt copilași ce se joacă așa cum o făceam noi pe vremea copilăriei noastre.
Trăiesc cu speranța că încă se mai sare elastic și coscă în fața blocului, că „mâță” nu e doar pisica din curtea bunicilor, că „rațele și vânătorii” nu sunt doar niște personaje din povești ci și jocul care adună copiii și leagă prietenii.
Trăiesc cu speranța că puiul meu va gusta din dulceața jocurilor de altădată și că eu îmi voi păstra sufletul pruncesc, să mai copilăresc cu el.
Trăiesc cu speranța că mă vor mai ține „telescoapele” să sar elastic, fără să rup ceva din mine :)).
Trăiesc cu speranța că vom rămâne cu toții copii în sufletul nostru, că grijile cotidiene, temerile și neajunsurile nu ne vor reteza zâmbetul de pe buze.
Trăiesc cu speranța că vom trece ușor peste orice obstacol, ca peștele prin apă, și că atunci când vom simți că nu mai putem, ne vom aminti că nu suntem niciodată singuri și că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce.
Trăiesc cu speranța că binele va învinge întotdeauna răul.
Trăiesc cu speranța că ne vom bucura și noi de lucrurile mărunte precum un copilaș de un balon 🎈.
Trăiesc cu speranța că odată, vom găsi și noi totul în nimic.
Trăiesc cu speranța că ne vom păstra mereu copilăria cu noi și în noi.
Trăiesc cu speranța că atunci când vom fi nehotărâți, vom lăsa copilul din noi să aleagă:
An-tan-te / Dize mane pe / Dize mane compane / An-tan-te
Cu prietenie,
Cristina