Cine a zis că după venirea unui copil în sânul familiei se schimbă în totalitate viața, a zis un mare adevăr.
Nimic nu mai e cert… știi că te-ai trezit dimineața, dar nu mai știi ce urmează…
Și nici nu își au rost și loc planurile… nici cele făcute pentru viitorul apropiat, darămite pentru cel îndepărtat.
Nu știi dacă azi ajungi la muncă sau rămâi acasă cu puiul ce tocmai s-a trezit răcit.
Habar nu ai pe ce lume trăiești când trebuie să-ți împarți mintea între copil și sarcinile pe care brusc le-ai lăsat baltă. Și zic doar mintea, pentru că sufletul e mereu în același loc, la ei, la pruncii noștri.
Și da, știu că atunci când e vorba de copil, nu ar trebui să existe cuvântul împart, pentru că el este cel mai important… Știu asta și este adevărat, dar vă spuneam eu odată de doamna dichisită care mereu ne dă târcoale neinvitată…
Doamna „conștiință”, care te liniștește că ai făcut cea mai bună alegere când ai decis să rămâi acasă lângă puiul tău, dar care se află în treabă să-ți amintească și că ai enșpe mii de treburi care te așteaptă la poarta serviciului.
Azi am fost nepoliticoasă și i-am vorbit urât „duamnei” 🙂… i-am zis să mă lase în pace că mi-e mai bine fără ea… că sunt exact în locul în care vreau să fiu.
S-a înfuriat și s-a răstit la mine… Mi-a spus că mai am nevoie de ea, că ea e perna moale pe care pun capul în fiecare seară.
I-am spus râzând că nu e așa. Capul meu se așează seara ba pe câte-o mașinuță, ba pe un raliu, ba pe o bucată de lemn din setul de construit al puiului meu.
Și zic merci că ditamai „avacatorul” (excavatorul) nu doarme cu noi în fiecare seară, că suntem noi destui: și mașinuța și betoniera și cuburile și te miri ce jucării mai scot noaptea de sub mine și dintre coaste.
Și pe cuvânt dacă le văd când pregătesc seara patul… ori nu mai văd bine, ori m-am obișnuit deja cu ele și de dragul puiului las tot parcul auto cu noi în pat.
Iar dacă pe el asta îl face fericit să doarmă în pat cu tot arsenalul, mă obișnuiesc și eu să fiu trezită din somn de un junghi provocat de vreo jucărie.
Pentru că ei, puii noștri, sunt cei ce dau sens vieții noastre. Ei sunt cei care ne fac să credem că toți oamenii sunt buni, blânzi și sinceri. Ei sunt cei în a căror privire ne vindecăm de orice rană.
Ei sunt cei care vor ține minte cât și cum am fost lângă ei atunci când au avut nevoie de noi.
Ei sunt cei care ne dau puteri despre care habar nu aveam că le avem.
Ei, puii noștri, sunt cei care ne învață despre temeri ce nici nu bănuiam că există.
Ei sunt cei pentru care atunci când nu mai putem, mai putem puțin.
Ei ne oferă cele mai sincere zâmbete, cele mai calde îmbrățișări, cei mai dulci pupici.
Ei sunt cei pentru care, dacă am putea, ne-am face o scară lungă să le culegem și luna de pe cer, chiar dacă știm că nu de asta au nevoie.
Ei sunt cei pentru care dacă e nevoie ne luăm la trântă și cu Thor.
Ei sunt motivul pentru care îi cerem lui Dumnezeu în fiecare seara, „încă o zi”.
Ei și doar ei…