Astăzi vreau să scriu pentru un om drag mie, pe care îl știu dintotdeauna și care, într-o zi ce de dimineață părea a fi perfectă, a primit o veste care i-a întors viața cu susul în jos. Mi-a spus cum a simțit că avea totul și într-o secundă parcă nu mai avea nimic.
Mi-a spus că de atunci se uită altfel în jur… Uneori simte că e o eroare medicală, uneori zâmbește dar nu e râsul lui, iar alteori îl doare sufletul, tare de tot.
Mi-a spus că uneori simte că e cel mai puternic și nu-l poate doborî nimeni și nimic, iar alteori, când credința e șubredă, nu se poate aduna de pe jos.
Mi-a spus că uneori, când se uită în ochii copilului lui, vede speranța, luminița de la capătul tunelului, dar alteori îl năpădesc lacrimile și nu mai vede nimic…
Mi-a spus că viața e nedreaptă și dură, dar știe că Dumnezeu e cel mai mare medic și îl va face bine, dar, cu toate acestea, uneori singura întrebare care i se plimbă prin minte e: „de ce mie, cu ce am greșit”?
Astăzi vreau să-i spun că nu a greșit cu nimic și vestea primită nu e o pedeapsă…
Că încercările din viața noastră nu vin ca o pedeapsă, nu vin pentru că nu ne mai iubește Dumnezeu, ci poate pentru că ne iubește prea mult și vrea să conștientizăm anumite lucruri… Sau poate ne-am îndepărtat puțin de El și vrea să ne întoarcă acasă, precum pe fiul cel risipitor.
Și când se întoarce omul la Dumnezeu? Când e în durere și suferință… Când simte că Dumnezeu mai poate face o minune în viața lui.
Astăzi aș vrea să-i spun ce i-am mai spus deja, că e mai puternic decât orice încercare a vieții și că are toate motivele să zâmbească sincer din nou, să lupte și să creadă că Dumnezeu, prin oamenii pe care îi scoate în calea noastră, face minuni.
Aș vrea să-i spun că are cel mai cald suflet care topește și un munte de gheață și că nu ar trebui să se teamă niciodată de nimic…
Astăzi am scris pentru el, pentru mine și pentru toți aceia care au momente sau zile când simt că nu mai pot și simt cum le fuge pământul de sub picioare.
Când Cerul cade peste voi, ridicați-vă cu el cu tot! Pentru că nu vă ridicați niciodată singuri… Nu sunteți niciodată singuri, dar NICIODATĂ!
Viața m-a învățat că nu avem timp să ne plângem de milă și nici nu ne ajută, ba din contră…
Am învățat că, dacă nu zâmbim astăzi, mâine poate fi prea târziu…
Am învățat că, astăzi trebuie să fiu mai bun decât ieri…
Am învățat că trebuie să ne ridicăm de fiecare dată când viața dă de pământ cu noi… Ne scuturăm de praf și mergem mai departe…
Am învățat că un gest mic poate să aducă o bucurie mare.
Am învățat că cel mai prețios cadou pe care îl putem oferi copiilor noștri, este timpul nostru.
Am învățat că e suficient să ne uităm la puii noștri să vedem cat de Mare, Perfect și Bun e Dumnezeu cu noi…
Am învățat că îmbrățișările sunt gratuite și uneori vindecă răni adânci.
Am învățat că nimic nu primim întâmplător, nici măcar încercările mai puțin plăcute… Toate se întâmplă cu un scop…
Am învățat că Dumnezeu e singurul prieten care nu ne părăsește niciodată… Nici măcar atunci când noi Îl părăsim.
… și încă mai învăț…
Cu prietenie,
Cristina
🥰Esti minunata Cris!
Florentina, draga mea, te îmbrățișez! ♥️🤗
Dear Cristina,
I love your writing. I am one of those people who were given a second chance to understand that God is GOOD. Some of your words simply describe my late years. I’ve been down, the sky fell on me, the trees fell on me, the earthly waters covered me and there was a time when I couldn’t breed. A part of me wished to put an end to all that sorrow, even if it were a simple and final step: the death. But I couldn’t! Or, to be fair, I think God was the One who kept me alive: I started thinking of my beautiful, innocent children, my old, good parents and eventually myself. All psychological visits failed, all psychiatrical medical treatments were in vain, but the words helped me. I began to notice small words, gestures, looks coming from people whom I had never meet, I felt embraced by the Universe and began to breathe again. The battle is still here, but I am constantly winning fights!