Mami, „te iubec”…

Vă mai amintiți primul „te iubesc” șoptit de puiul vostru? Pentru că eu nu-l voi uita niciodată…

Acel „te iubec” trimis din cel mai gingaș suflet și rostit cu cea mai suavă voce mi s-a lipit de suflet pentru totdeauna.

Cuvintele acestea două pe care parcă așteptăm să le auzim toată viața: de la părinți, soți/e, copii, nepoți, etc., ne dau putere, ne dau curaj, ne arată că suntem apreciați… Că suntem iubiți.

Mie mi-a fost dat să le aud exact când mă așteptam mai puțin; Într-o zi tristă din viața mea, când am pierdut un suflet tare drag.

Atunci, în timp ce stăteam în genunchi în fața puiului meu și îi schimbam ciorăpeii, pe nepregătite, mi-a cuprins fața între pălmuțele lui mici și calde și mi-a zis șoptit parcă ușor rușinat: „Mami, te iubec”.

Am lăcrimat, și primul la care m-am gândit a fost Dumnezeu.

Cum nu ne lasă El să trăim triști și are grijă de noi în fiecare clipă…

Cum ne transformă într-o secundă lacrimile de tristețe în lacrimi de fericire.

Cum ne echilibrează balanța vieții atunci când Cerul cade peste noi.

Cum ne arată în fiecare clipă că nu suntem singuri și că avem motive de bucurie în fiecare zi dacă ne ridicăm puțin privirea din pământ și ne uităm împrejur.

Cât de frumos lucrează Dumnezeu prin oamenii din jurul nostru: copii, părinți, frați, prieteni, colegi, preoți, medici, și orice alte persoane care vindecă rănile (emoționale, trupești, sufletești) din viața noastră.

„Mami, te iubec”…

M-am gândit mult la acele cuvinte, spuse în acea zi… La mesajul care a fost trimis spre mine… 

Întâi m-am gândit că e pură coincidență, dar după ce s-au „liniștit apele”, am realizat că numai coincidență nu e … pentru că toate lucrurile (bune sau mai puțin bune) din viața noastră se întâmplă exact la momentul potrivit… Nici mai devreme și nici mai târziu.

Și nu întâmplător, ci cu un scop pe care uneori refuzăm să-l vedem sau să-l acceptăm, alteori îl vedem cu ochii minții, și de cele mai puține ori îl vedem cu ochii sufletului.

Mami, „te iubec”…

Două cuvinte care îmi vor ține de cald, de frig, de sete și de foame și care îmi vor ține companie când mă voi simți singură.

Două cuvinte pe care puiul meu le-a scris în cartea sufletului, cu peniță de iubire.

Două cuvinte pe care le duc cu mine până la capăt, și după aceea…

Aș vrea să prindem curaj și să ne facem timp să le rostim, mai des. 

Să nu „îmbrăcăm” aceste „straie minunate” doar în zile de sărbătoare, pentru că nu există sărbătoare mai mare ca ziua de azi.

Până data viitoare, fiți buni și blânzi.

 

 

Cu prietenie,

Cristina