Zilele trecute m-a gândit la tata…
Mi-am amintit că în 13 decembrie, dacă era în viață, ar fi fost ziua lui de naștere… Și așa e tot ziua lui, doar că o sărbătorește unde i-a pregătit Dumnezeu locul… sau unde și l-a pregătit el singur cât a fost în viață. Pentru că locul de „dincolo”, ni-l pregătim de aici, de pe Pământ.
M-am întristat gândindu-mă la el… Poate pentru că nu avem împreună o amintire de la vreo zi de naștere. Și știu că în adâncul sufletului meu mi-aș dori să am una mică de tot, de care să mă „leg” atunci când e ziua lui sau a noastră, sau când mă apucă fără să vreau, dorul de el.
Cu tata am cinci amintiri… Cinci într-o viață…
Una e scurtă tare de când m-a dus pe mine și pe fratele meu pe o terasă la un suc. Și țin minte cum fratele meu și-a băut sucul, apoi s-au dus până la baie, și dus a fost… a luat-o la sănătoasă mâncând pământul.
A doua amintire e de când i-am făcut o vizită la spital, când era internat… L-am găsit în părculeț, pe o bancă, citind ziarul. Îi plăcea să facă asta. Mereu avea ziarul la el. M-am jucat puțin prin zonă, apoi, la plecare mi-a dat o napolitană.
A treia amintire e de când mi-a adus un compleu… pantaloni roșii și cămașă cu mânecă scurtă, galbenă cu buline roșii. Am iubit hainele alea. Poate pentru că erau singurele lucruri primite de la el.
Țin minte că m-am dus afară îmbrăcată cu ele și le-am spus tuturor că sunt de la TATA. Eram atât de mândră, de parcă mi-ar fi dat luna de pe Cer.
A patra amintire e dinaintea sărbătorilor Pascale (cu mulți ani în urmă), când i-am făcut o vizită în satul unde locuia împreună cu mama sa.
Iar ultima… ultima e cea de când a trecut în neființă. L-am vizitat, dar… pentru ultima dată.
Și nici nu știu de ce mi-e dor de tata… Pentru că nu l-am avut niciodată altfel decât cu numele ce i l-am purtat o vreme.
Poate pentru că avându-l pe Nataniel în sânul familiei, îmi dau seama câtă nevoie am avut noi de tata… O nevoie pe care atunci nu am conștientizat-o…
Câtă nevoie am avut de încă două brațe care să ne cuprindă.
De încă o gură care să ne spună că nu suntem singuri.
De încă două mâini care să trudească pentru noi și să ne pună în farfurie.
De încă o inimă care să ne arate că suntem iubiți.
Nu de o casă, nici de o mașină, nici de averi și conturi grase…
De iubire, de protecție, de siguranță, de timp petrecut împreună, de el tot.
Pentru că de asta au copiii noștri nevoie: de iubire, multă iubire, să le spunem că sunt iubiți necondiționat, că sunt iubiți la fel de mult și atunci când fac boacăne, ca și atunci când se joacă liniștiți pe covor, să le spunem că sunt în siguranță, că suntem acolo pentru ei. Oricând, la orice oră.
Să le spunem cât sunt de minunați, de grozavi, de puternici.
Să le spunem că atâta timp cât își doresc cu adevărat, pot să-și atingă orice țel în viață.
Să-i învățăm să fie mereu buni, să iubească oamenii și nu lucrurile… și să creadă în minuni pentru că ei sunt una dintre ele. Ei sunt o minune.
Să le spunem și să le arătăm în fiecare zi, neobosiți, ce înseamnă pentru noi. Pentru că au nevoie să știe și să simtă asta, iar amprenta pe care o lăsăm azi asupra lor, o va purta cu ei toată viața.
Amintirile culese, uneori le va ține de cald, uneori de frig, alteori vor avea doar iz de dor.
Și să prețuim fiecare moment la timpul lui, pentru că va trece mai repede decât clipim.
Ce bine era dacă auzeam și eu cuvintele acestea, când am fost copilă!
Iubita mea mamă mi le-a spus, așa cum a știut ea, fără multe cuvinte dar prin fapte. Prin tot ceea ce a făcut ca noi să rămânem împreună, ca nouă să ne fie bine.
Și nu vreau să ridic mamele în slăvi, deși cred că fiecare MAMĂ ar merita o statuie. Și nu pentru că au dat viață, pentru că viața o dă Dumnezeu, ci pentru cât de neobosite sunt când e vorba de puii lor și de familie.
Sau pentru cât de obosite sunt, dar nu se arată, și nu se vaietă, și nu se plâng…
(Sursa foto: DoR#49)